Este folosit pentru a marca totalitatea teritoriilor ocupate de sclavinii care se aflau pe malul stâng al Dunării, adică în sudul României de astăzi. La acea vreme, Dunărea cu sistemul său de cetăți era încă o barieră serioasă, care stăvilea într-o oarecare măsură masele tumultoase ale sclavinilor.

În „Minunile Sfântului Dimitrie” (în partea compusă între sfârșitul secolului al VI-lea și 620), referindu-se la primul atac al sclavinilor și avarilor împotriva Tresalonicului din 586 sau 597, sunt menționați sclavinii:

Sclavinia era percepută ca un cnezat slav independent, care se afla în afara hotarelor statelor vecine. La început, acest vecin era Imperiul Bizantin, care avea pretenții asupra teritoriilor de pe ambele maluri ale Dunării. Desigur, controlul imperiului era mai mult verbal decât real, în timp ce înaintarea a numeroase mase de coloniști sclavini a alungat garnizoanele și au capturat fostele cetăți și așezări romane. Mai târziu, la sosirea bulgarilor lui Asparuh, între aceștia și coloniștii sclavini deja definitiv stabiliți au apărut anumite relații contractuale. Khanul Asparuh a reușit să-și impună autoritatea asupra sclaviniilor și chiar a deplasat și a așezat unele dintre ele, astfel încât să protejeze cele mai îngrijorătoare și periculoase porțiuni de graniță. Dar sclavinii, deși acționau din rolul de federați în statul recent creat Bulgaria Dunăreană, au continuau să se bucure de anumite privilegii și și-au păstrat stăpânirea asupra pământului atribuit. Nu este o coincidență faptul că atunci când vorbim despre acțiunile comune ale bulgarilor și slavilor, unii cronicari bizantini nu omit să menționeze că oastea consta nu numai din cavaleria bulgară, ci și din aliații recrutați din sclaviniile din jur. Această clarificare indică faptul că triburile pe care bulgarii le-au găsit la sosirea lor aveau suficientă putere și forță pentru a le permite să continue să se administreze independent și să aibă propriul teritoriu timp de cel puțin încă un secol.

Ultima mențiune a termenului în cronicile bizantine se referă la 809-810, când împăratul Nikefor I Genikos a ordonat creștinilor din toate Themele să se stabilească în sclavinii. În 811, bulgarii au recrutat ostași din sclaviniile din apropierea capitalei Pliska, adică triburile aliate care au intrat în uniunea statală. Fără îndoială, atunci când se confruntă, în bătălia decisivă din pasul Vărbish, cu împăratului Nikefor, Khanul Krum a convocat sub steagul său luptătorii sclavini - din teritoriile din jurul „Regiunii Interioare”. Aceștia au fost, fără îndoială, cele șapte triburi sclavine nordice (care includeau timocenii, și probabil moravienii, predenecenții etc.). Nu este exclus ca în oastea Khanului Krum să fie fost atrasi și voluntari din sclaviniile mai aproapiate de Bulgaria, situate în Macedonia de azi. După cucerirea Serdicăi în 809, statul bulgar stabilise deja o legătură teritorială directă cu aceștia.

 „Sclaviniile din jur” erau independente în viața lor internă, dar erau subordonate domnitorului bulgar în ceea ce privește politica externă și treburile militare ale cnezatelor triburilor sclavine. Erau situate în jurul „Regiunii Interioare”, care se afla direct sub stăpânirea khanului și a protobulgarilor. Sclaviniile constituiau părțile exterioare ale uniunii statului bulgar. Erau locuite de triburile din nord, cele șapte triburi stabilite în teritoriile din zona dintre Dunăre și Carpați și în Timoc. Timocenii erau unul dintre triburile slavine, care și-au legat destinul de Bulgaria Dunăreană încă din primele zile ale creării și formării sale.

Sclaviniile, ca unități teritoriale administrative direct legate de statul bulgar, au supraviețuit poate până la urcarea pe tron a lui Omurtag. Noul domnitor bulgar a realizat o reformă administrativ-teritorială, care avea drept scop centralizarea puterii prin reducerea influenței reprezentanților individuali ai elitei aristocratice de guvernare, atât în rândul boierilor bulgari, cât și în rândul cnejilor slavi.

Prin crearea sistemului comitatelor, el a desființat efectiv independența sclaviniilor slave. Deși părți mari ale statului bulgar au rămas locuite de sclavini, nicăieri nu se vorbește despre o parte reală a statului și a sclaviniilor din jur. Statul Bulgar a început să fie perceput ca un întreg indivizibil, nu numai de către cronicari, ci și de populația statelor din jur.

Sclaviniile slave, deși au dispărut și au devenit parte din statul bulgar, sunt un element foarte important, care joacă un rol durabil în formarea sa. Uniunile statale și alianțele tribale create cu aproximativ două secole mai înainte de slavi au devenit temelia solidă pe care Khanul Asparuh a pășit și și-a construit noul său stat. Deși, conform cronicarilor, contactele și tratatele sale erau legate numai de cele șapte triburi slave din nord, nu există nici o îndoială că populația lor constituia partea predominantă a locuitorilor sclaviniilor, care înconjurau Bulgaria Dunăreană inițială. Astfel, primind ca aliați și ajutoare o populație numeroasă, domnitorul bulgar a putut să extindă rapid hotarele statului său și să utilizeze toate resursele care erau sub controlul său pentru a o consolida, proteja și conduce pentru o perioadă scurtă de timp pe calea prosperității.

Însuși comportamentul slavilor - din mărturiilor cronicarilor medievali arată că pentru slavii înșiși această uniune a fost de mare folos. Cu toate acestea, a trebuit să treacă încă o lungă perioadă lungă de timp înainte ca cnejii lor să accepte să își abandoneze independența și să investească eforturile și energia pentru ridicarea unei Bulgarii puternice și de succes.